Uneori simt că nu fac parte din această lume;
Sufletul meu rătăcește fără odihnă între vaste deserturi
și pajiști.
Timpul trece și zboară fără spațiu
peste vise,
si ruleaza pe anotimpurile mele îngălbenite
precum mâna pe aceste versuri
inutile.
În fața mea orasul e iluminat,
Infrastructura de oțel,
mașini rapide și strălucitoare, precum flacari de foc,
semnele pe unde, oamenii trec în indiferență lor rece
milioane de suflete care se misca încet
în noapte.
Dar ochii mei văd pe furiș ca o pisica fara stapan.
Si inima mea înflorește ca o floare într-un strat de flori mai mici.
Poate de aceea mi se pare uneori ca sunt
un poet.
(Simona Puscas)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu